Alegerea Papei

În data de 11 februarie 2013, Papa Benedict al XVI-lea stupefia omenirea, declarând că abdică din scaunul pontifical, începând cu 28 februarie 2013.

Era primul Suveran Pontif care făcea acest gest, după Grigore al XII-lea în 1415; şi primul care îl făcea de bună voie după Celestin al V-lea în 1294. Renunţarea lui Benedict al XVI-lea (care a fost numit ulterior Papă Emerit) este, desigur, un gest de mare nobleţe şi responsabilitate efectuat de un mare cărturar şi creştin ajuns la neputinţele senectuţii, dar e greu să fie disociat de ancheta amplă privind corupţia şi decăderea moravurilor în rândul clerului catolic, anchetă efectuată, tocmai la cererea lui Benedict al XVI-lea, de trei cardinali, în urma uriaşelor scandaluri, inclusiv sexuale, care au zguduit lumea catolică. Dosarul anchetei, catalogat „top secret”, a fost înmânat personal de fostul Papă urmaşului său.

Valurile scandalului au atins chiar şi corpul cardinalilor electori, căci unul dintre ei, britanicul Keith O’Brien, s-a recuzat tocmai din această pricină. În afara lui, a mai lipsit cardinalul Julius Darmaatmadja din Indonesia, din pricini medicale.

Alegerea noului Suveran Pontif s-a făcut conform noii constituţii apostolice decretate de Ioan Paul al II-lea în 1996 şi amendate de Benedict al XVI-lea, printr-un motu proprio, în 25 februarie 2013. Amendamentul se referea la abilitatea Colegiului Cardinalilor de a devansa data alegerii şi a fost necesar deoarece exista riscul ca marile sărbători pascale să găsească Bisericile catolice fără Papă. Colegiul Cardinalilor a fixat data de 12 martie ca prima zi de alegeri.

Mai multe întâlniri importante, numite congregaţii s-au ţinut în perioada 4-11 martie 2013. Una din cele mai semnificative este cea din 7 martie, când s-au discutat probleme economico-financiare, precum şi atitudinea Bisericii faţă de săraci. Următoarea congregaţie, din seara zilei de 8 martie, a fost secretizată.
Pe data de 12 martie, seara, a început ritualul votării în Capela Sixtină. Au participat 115 cardinali electori, iar votarea se făcea în două reprize a câte două voturi, dimineaţa şi seara. Relativ repede, după al cincilea vot, în seara zilei de 13 martie, pe celebrul coş montat pe Capelă a ieşit fum alb, semn că Papa fusese ales. Zecile de mii de credincioşi adunaţi din toate colţurile lumii în piaţa Sf. Petru din Vatican aşteptau cu sufletul la gură, dar şi cu strigăte de bucurie, anunţul Habemus Papam. Acesta veni din partea cardinalului protodiacon Jean-Louis Tauran, care l-a numit şi pe cel ales: cardinalul-preot Jorge Mario Bergoglio, Arhiepiscopul de Buenos Aires, cel ce îşi alesese, ca Papă, numele de Francisc.

Vestea desemnării lui Jorge Mario Bergoglio ca Suveran Pontif a uimit din nou lumea, deoarece el nu se afla pe lista scurtă a papabililor. Totuşi, această uimire este mai degrabă o dovadă de ignoranţă, căci toţi cei familiarizaţi cu viaţa Vaticanului ştiau că Bergoglio fusese principalul contracandidat al lui Benedict al XVI-lea în 2005 şi numai discursul său, prin care le cerea susţinătorilor să nu-l mai voteze, a tranşat atunci alegerile în favoarea fostului Papă.

Adevărata uimire a venit atunci când lumea şi-a dat seama că are de-a face cu un Papă iezuit. Jorge Mario Bergoglio a depus voturile finale în Societatea lui Isus în anul 1973, iar timp de şase ani a fost Superiorul Provincial al Societăţii în Argentina. Iezuiţii, metaforic vorbind, sunt puşcaşii marini ai creştinismului catolic. Excepţional pregătiţi intelectual, extrem de disciplinaţi, fanatici în credinţă şi în devotamentul faţă de Superiori, aceşti călugări îmbrăcaţi în negru trăiesc după cum vorbesc şi sunt maeştri ai artei bătăliilor secrete.

Întronizarea unui iezuit pe scaunul Sfântului Petru spune multe despre dorinţa Vaticanului de a-şi confrunta radical problemele spirituale şi pământeşti. În acelaşi timp, alegerea unui italian, dar născut în America Latină ni se pare o soluţie de geniu dată de Colegiul Cardinalilor pentru a împlini toate aşteptările şi pentru a combina presiunea tradiţiei (net în favoarea italienilor) cu presiunea realităţii contemporane (care este în favoarea Americii Latine, unde trăiesc cei mai numeroşi credincioşi catolici).

Vaticanul

Jorge Mario Bergoglio s-a născut în anul 1936 în Buenos Aires, ca fiu al unor emigranţi italieni originari din Piemont. Tatăl său lucra la căile ferate. Jorge Mario a urmat mai întâi o şcoală tehnică, specializându-se în chimie, apoi a intrat la Seminarul arhidiocesan din Villa Devoto, Buenos Aires. Aici se îmbolnăveşte grav de plămâni (are o parte a unui plămân extirpată), iar în urma acestei experienţe hotărăşte să intre în monahism şi alege Societatea lui Isus. A fost ordinat preot în 1969, consacrat ca episcop în 1992 şi creat cardinal, de Ioan Paul al II-lea, în anul 2001. Are o vastă activitate universitară şi academică şi este renumit pentru stilul de viaţă franciscan: în austeritate, laolaltă cu oamenii de rând. A fost acuzat de colaboraţionism cu dictaturile care au însângerat Argentina, inclusiv de trădarea a doi preoţi dizidenţi, însă documentele disponibile nu dau dreptate acuzatorilor.

Cardinalul Jorge Mario Bergoglio şi-a luat numele Francisc în onoarea marelui sfânt Francisc din Assisi, cel care a renăscut odinioară creştinismul occidental prin virtutea credinţei, a iubirii şi a sărăciei. Imediat după alegere, el a accentuat mai ales pe necesitatea grijii faţă de săraci. De atunci şi până acum, în toate manifestările publice, a respins cu hotărâre pompa şi bijuteriile scumpe ale protocolului Vaticanului, făcând, chiar, următoarea observaţie: "S-a terminat cu carnavalul".

Vom urmări cu mare atenţie destinul acestui prim Papă iezuit şi prim Papă ce a avut curajul să-şi ia numele lui Francisc. Dumnezeu să-l ajute să fie ceea ce pare a fi!