Primul cuvânt

Una din cele mai tragice întrebări din istoria umanităţii este întrebarea despre existenţa lui Dumnezeu. Ea dovedeşte, în primul rând, că nu ştim încă despre cine vrem să vorbim când folosim noţiunea de Dumnezeu. Dumnezeul Bibliei ebraice nu poate fi condiţionat de nimic, nici măcar de existenţă. A te întreba dacă există ori nu înseamnă tocmai a-L condiţiona de existenţă, a-L aduce la nivelul creaturii.

Stela Mesha, unde se afla inscriptionata Tetragrama YHWH

În acelaşi timp, nu avem cum să ne întrebăm asupra lui Dumnezeu decât începând prin a ne întreba asupra existenţei Lui. Se întâmplă aşa deoarece noi nu putem gândi decât în interiorul lui a fi. Pur şi simplu, nu putem gândi ceva ce realmente nu este. Dacă ne gândim la nimic, îi conferim stare-de-a-fi. Va fi un nimic care există. Dacă invocăm non-existenţa, îi conferim stare-de-a-fi. Va fi o non-existenţă care există. Nu numai gândirea umană, dar întreg Universul, ceea ce numim Creaţie, este total dependent de a fi. Acest a fi este caracteristica fundamentală a Creaţiei, dar şi limita ei absolută. Nicio creatură nu poate evada, sub nicio formă şi în nicio circumstanţă, dincolo de acea limită.

În ceea ce-L priveşte pe Dumnezeu, însă, lucrurile se schimbă. Spre deosebire de creaturi, Dumnezeu nu e condiţionat de a fi, aşadar El nu Se împiedică de limita absolută a stării-de-a-fi. Nu avem cuvinte pentru a exprima conceptul, dar Dumnezeu rămâne acelaşi şi fără a fi. Luptându-se cu acest înţeles capital pentru noţiunea de Dumnezeu, rabinii kabbalişti au dezvoltat teoria lui ‛Ayin [1], cuvânt care poate fi echivalat prin românescul fără. Cel mai adecvat mod de a descrie natura lui Dumnezeu este ca ‛Ayin, adică nelimitat, dincolo de orice condiţionare, un fără. Inclusiv un fără-a-fi. Cum nimeni dintre creaturi nu poate gândi un fără-a-fi (deoarece în chiar clipa gândirii îl transformă într-un a fi), natura lui Dumnezeu rămâne incognoscibilă.

Privit însă dinspre Creaţie, Dumnezeu Se defineşte drept însuşi a fi. Lucrul este afirmat cu claritate în Biblie, în Exod 3;14. În momentul când Moise Îl întreabă de nume, Dumnezeu răspunde prin celebra sintagmă ehyeh aşer ehyeh, tradusă îndeobşte „Eu sunt Cel ce sunt”, dar care ar trebui tradusă „Eu sunt Eu sunt”. Dumnezeu Se proclamă pe Sine Însuşi ca Eu sunt, adunând laolaltă două noţiuni esenţiale: caracterul de persoană şi faptul-de-a-fi. Celebra tetragramă, YHWH, considerată numele personal al lui Dumnezeu, este persoana a treia singular a formei de imperfect qal a verbului hawah, sinonimul arhaic al lui hayah, a fi. În ebraică, imperfectul arată acţiuni care se află încă în derulare; aşadar YHWH înseamnă El este, indicând un este prezent şi care continuă.

Pentru Creaţie, Dumnezeu Se identifică drept a fi şi garant al lui a fi. Filosofii au remarcat limpede [2] că a fi, deşi este cuvântul cel mai folosit din lume, rămâne imposibil de definit. Toată lumea îl înţelege şi zice că ştie ce înseamnă, dar nimeni nu poate să-l definească! Biblia oferă unica definiţie importantă pe care o cunosc:  a fi reprezintă maniera în care Creaţia Îl primeşte pe Dumnezeu.

Nu putem ieşi din această primire a lui Dumnezeu. Suntem captivii ei pe vecie. În atare context, a te întreba despre existenţa ori non-existenţa lui Dumnezeu este ca şi cum te întrebi dacă a fi este sau nu este. Ori de câte ori  folosim verbul a fi, Îl mărturisim, vrând-nevrând, pe Dumnezeu. Fără a putea să-L definim.

Radu Comănescu