GRADUL

Termenul „grad” vine din latinescul gradus,us care înseamnă „pas, mers, aşezarea picioarelor şi a trupului luptătorilor, treaptă, spiţă a neamului, rang”. Cicero vorbea despre gradus templorum, referindu-se la treptele templelor, ori despre omnes gradus sonorum, toate treptele sunetelor. Ovidiu scria expresia in gradu stare, adică a-şi păstra locul în luptă, a nu da îndărăt; iar Quintilian folosea sintagma reponi in gradum cu sensul de „a-şi veni în fire”. Mult mai numeroase sunt atestările pentru „pas” sau „mers” (de exemplu, gradu ingenti, la Titus Livius: cu paşi mari). Actuala semnificaţie a cuvântului din limbile moderne beneficiază de toate sensurile antice. În domeniul relaţiilor umane, gradul este un mers pe treptele unui parcurs, fiecare treaptă solicitând o luptă spirituală şi materială, fiecare treaptă având o fire şi o aşezare a ei, dar şi o înrudire de genul spiţelor unui neam.

În ce priveşte Masoneria, acest mers pe treptele unui parcurs, adică gradul, are ca temei atingerea unor nivele diferite ale secretului. Henry Wilson Coil (Masonic Encyclopedia, 1996, p.165) dă următoarea definiţie: By a degree in Freemasonry we mean some esoteric ceremony, no matter how brief, which advances the member or candidate to a higher rank, including the communication to him of particular distinguishing words, signs, grips, tokens or other esoteric matter, those of each degree being denied to members of lower degrees as firmly as they are denied to complete strangers. (Prin grad în Francmasonerie înţelegem o ceremonie ezoterică, indiferent cât de scurtă, prin care membrul sau candidatul înaintează într-un rang superior, inclusiv comunicarea simbolurilor, atingerilor, semnelor, cuvintelor speciale ori a altor chestiuni ezoterice, cele proprii fiecărui grad fiind interzise membrilor din gradele inferioare la fel de strict ca şi faţă de profani).

Masoneria cunoaşte două tipuri de grade: cele albastre (zise „de breaslă” ori simbolice) şi cele roşii (înalte). Ambele tipuri respectă definiţia lui Coil. Diferenţa dintre ele e de natură istorică şi chiar de mentalitate (gradele roşii apar mai târziu şi în alte locuri decât gradele albastre; gradele roşii sunt mult mai sincretice şi mult mai numeroase). La nivel imediat, diferenţa se observă prin culoarea deosebită a lojilor (albastru faţă de roşu).

Masoneria operativă funcţionau gradele de breaslă: Ucenic, Calfă şi Maestru/Meşter.

Constituţiile Steinmetzen arată că ele erau bine diferenţiate pe continentul european; în ce priveşte insula britanică, însă, există o problemă în legătură cu gradul 3. Practica lojilor operative scoţiene (de la care avem documente începând cu sec. al XVI-lea) arată că prin termenul de Master se desemna şeful unei loji, care putea fi ales la fel de bine dintre Ucenicii Înregistraţi (Entered Apprentices) ori dintre Calfe. Aşadar, „Maestrul” ar fi fost acolo doar o funcţie ierarhică, nu un grad de breaslă propriu-zis. Această realitate, care a supravieţuit până la 1725, deci inclusiv după formarea Marii Loji din Londra, pune în relaţie Francmasoneria operativă britanică mai degrabă cu o variantă de Fellowship sau Companionaj, prin practicarea a numai două grade ale breslei. Totuşi, ms. Regius, prima Constituţie Gotică, are Charges, adică Îndatoriri, separate pentru Maeştri faţă de restul breslaşilor. Acele Îndatoriri sunt mai ales de natură etică: de la etica profesională până la morala publică. Îndatoririle 13 şi 14 ale Maestrului îl obligă să-şi instruiască Ucenicul, astfel încât acesta withynne hys terme, of hym dyvers poyntes may lurne (în intervalul uceniciei sale să poată învăţa diverse puncte de la el; prin „punct” se înţelege aici „taină şi etică a meşteşugului”). Prin urmare, Maestrul nu e o simplă funcţie ierarhică, ci şi un meseriaş capabil, ba chiar dator, să-i instruiască pe alţii. Aşadar, era un grad al competenţei.

Gradul masonic, în înţelesul actual, presupune un nivel al secretului. Toate Constituţiile Gotice vorbesc despre secretul faţă de profani, însă, în ceea ce priveşte dezvoltarea unor trepte ale secretului în interiorul Breslei, lucrurile se complică. Situaţia actuală este clară: Masoneria albastră are pretutindeni trei grade, Ucenic, Calfă şi Maestru. Master of the Lodge, adică Venerabilul, e un grad amputat, în sensul că îndeplineşte întrutotul condiţiile definiţiei lui Coil, dar nu le practică decât în ocazii deosebite. Astfel, gradul 3 e bivalent: există un grad 3 general şi unul special.

Primii care au dezvoltat trepte ale secretului în interiorul Breslei au fost scoţienii. Acolo este atestat celebrul Mason Word încă din 1638, deşi, precum arată David Stevenson (The Origins of Freemasonry: Scotland’s Century, 1590-1710, Cambridge University Press, 1988), testarea anuală solicitată de Statutele Schaw redactate la 28 decembrie 1599 ar putea indica existenţa unei instrucţii ezoterice chiar la sfârşitul sec. al XVI-lea.

Mason Word este instrucţia ezoterică definitorie pentru perioada operativă. Cercetătorii actuali consideră că această comunicare ezoterică a evoluat: de la stadiul de simplu cuvânt (precum indică denumirea), până la stadii complexe, poate legate de Ars Memorativa; deşi deocamdată nu ştim cât de complexe ar fi putut fi, căci niciun iniţiat n-a dezvăluit vreodată conţinutul Mason Word. Deşi transmiterea lui continuă în Scoţia chiar după anul 1717, el va dispărea odată cu lojile operative. Marea Lojă din Londra nu-l practică. S-ar putea afirma că lucrul acesta întăreşte teoria lui Stevenson, conform căreia Marea Lojă din Londra nu are legături de sânge cu Masoneria operativă. Totuşi, precum zice Coil (Masonic Encyclopedia, 1996, p.504), se pare că Mason Word n-a fost niciodată în uzul englez. Astfel, din faptul că tocmai Masoneria de uz englez se transformă în Masonerie speculativă derivă şi atitudinea faţă de Mason Word a speculativilor: ei, pur şi simplu, nu-l cunosc.

Coil afirmă: It was a well kept secret, for nowhere is there a hint of what it was and modern authorities are of the opinion that it came to be more than a word. In Scotland, the Entered Apprentice, upon his entry, was given „the benefit of the Mason Word”, from which fact, most authorities have concluded that the Entered Apprentice (a grade above the Apprentice) possessed all the secrets of the lodge, and Entered Apprentices were often present at all work, ceremonies and proceedings of the lodge. [Era un secret bine păstrat, căci nicăieri nu există vreun indiciu despre conţinutul lui, iar autorităţile moderne opinează că ajunsese mai mult decât un cuvânt. În Scoţia, Ucenicul Înregistrat, la intrarea în lojă, primea „folosul Mason Word-ului”, de unde cei mai mulţi experţi au concluzionat că Ucenicul Înregistrat (un grad superior Ucenicului) cunoştea toate secretele lojii, iar Ucenicii Înregistraţi sunt adesea prezenţi la toate lucrările, ceremoniile şi dezbaterile lojii]. Într-adevăr, manuscrisele vechi păstrate arată că Mason Word a fost unica instrucţie ezoterică primită în lojile operative, iar această instrucţie făcea diferenţa între gradul de Ucenic şi toţi ceilalţi masoni, fie ei Ucenici Înregistraţi, Calfe sau Maeştri. Astfel, deşi din punct de vedere al profesiei propriu-zise exista o diferenţă între Ucenicii Înregistraţi şi Calfe (Maeştrii sunt de multe ori asimilaţi Calfelor), diferenţă exprimată prin cuvinte sacre şi chiar prin atingeri, din punct de vedere ezoteric nu există nicio diferenţă, toţi cunoscând împreună doar Mason Word.

De ce este important Mason Word? În primul rând, deoarece demonstrează că noţiunea de grad masonic pe care obişnuiam s-o punem pe seama epocii speculative (o avansare pe o nouă treaptă ce necesită obligatoriu o instrucţie ori/şi o legendă ezoterică) este, de fapt, o invenţie a operativilor din Scoţia. Astfel, Masoneria operativă se dovedeşte deja deschisă către ezoterism şi, poate, către metafizică. În al doilea rând, deoarece demonstrează că Masoneria speculativă nu s-a ivit din cea scoţiană, ci din cea engleză. În Anglia nu se practica Mason Word, deşi noţiunea este cunoscută. Deoarece englezii nu practicau Mason Word, iar ei au supravieţuit prin formula speculativă, Mason Word a pierit şi, vorba lui Coil, „nicăieri nu există vreun indiciu despre conţinutul lui”.

Documentele vechi arată, însă, că în lucrările lojilor operative se marca deopotrivă trecerea de pe o treaptă a profesiei pe alta. Deşi exista un singur ritual de iniţiere în sens ezoteric, de la Ucenic la Ucenic Înregistrat, se atestă diferenţe în cuvinte de recunoaştere şi în atingeri între celelalte grade ale profesiei. Speculativii vor folosi tocmai aceste diferenţe pentru a elabora propriul lor sistem de grade ezoterice.

Primele indicii despre practicarea a două grade ale profesiei ne vin din procesele-verbale ale Lojii Aitchison’s Haven din anul 1598. Acolo se face o deosebire evidentă între Ucenicii Înregistraţi şi Calfe, deosebire cu caracter profesional, nu ezoteric. Următoarele două manuscrise, cronologic vorbind, ce prezintă un sistem cu două grade sunt ms. Edinburgh Register House (1696) şi ms. Chetwode Crawley (cca 1700). Coil (op.cit., pp. 166-167) le face un rezumat util: [they] are similar and are perhaps the principal items now relied on by exponents of an early two-degree system. The former indicates that the person about to „take the word” was first sworn and then went out of the room with the „youngest mason”, who instructed him on the manner of giving the „due guard”, consisting of the „sign, postures, and the words of his entry”. He then reentered the lodge and gave the words of entry and received the „Mason Word”. The MS. then states that „all the signs and words as yet spoken are only what belong to the entered apprentice”, there being others belonging to the Master Mason or Fellow Craft. Thereupon, all but Masters were excluded and the candidate, after taking another oath, retired with the „youngest mason” (youngest master in the Crawley MS.) and, being similarly instructed as before, returned to make the „master’s sign” and give the former word of entry „leaving out the common judge”. (sunt similare şi sunt, probabil, principalele documente pe care se bazează acum exponenţii teoriei sistemului timpuriu cu două grade. Primul arată că persoana pe cale a „primi cuvântul” depunea mai întâi un jurământ, iar apoi ieşea din cameră împreună cu „cel mai nou mason”, care-l instruia asupra manierei de a da „răspunsul corespunzător”, constând din „semn, posturi şi cuvântul de trecere”. Apoi el revenea în lojă şi dădea cuvântul de trecere şi primea „Mason Word”. Ms. afirmă apoi că „toate semnele şi cuvintele spuse până acum sunt doar cele care aparţin Ucenicului Înregistrat”, fiind altele cele care aparţin Maestrului Mason ori Calfei. După care, toţi, cu excepţia Maeştrilor, erau scoşi, iar candidatul, după ce depunea un alt jurământ, se retrăgea împreună cu „cel mai nou mason” (cel mai nou maestru în ms. Crawley) şi, fiind instruit la fel ca mai înainte, revenea pentru a face „semnul maestrului” şi a da cuvântul de trecere ca mai înainte „fără common judge”). Common judge, zic autorii englezi, se referă la o unealtă numită în scoţiană jedge sau jadge şi care ar desemna un şablon universal. Precum alte unelte pomenite în ritualurile operative şi aceasta a dispărut din uz fără ca măcar să ştim exact ce înseamnă. Acelaşi ms. Edinburgh Register House spune mai departe că Ucenicul Înregistrat jura „pe Dumnezeu şi pe Sf. Ioan şi pe echer şi compas şi common judge”. E probabil că Maestrul sau Calfa jurau pe aceleaşi lucruri, fără common judge. Astfel, cele două manuscrise indică existenţa unei unice ceremonii pentru Mason Word, dar un sistem cu două grade profesionale (Ucenic Înregistrat /vs./ Calfă sau Maestru), Ucenicul Înregistrat cunoscând tot ceea ce ştia Calfa/Maestrul, dar deosebindu-se prin semn şi printr-un cuvânt de trecere mai bogat cu o unealtă.

Tot din jurul anului 1700 ne-a parvenit ms. Sloane nr.3329, conţinând părţi dintr-un ritual cu caracter clar operativ şi foarte vechi. Documentul indică un singur tip de jurământ, pentru păstrarea secretului mason word and everything therein contained (mason word-ului şi a tot ceea ce conţine el), dar două tipuri diferite de atingeri pentru Calfe şi Maeştri. Atingerea pentru Maestru are chiar două variante, cea de-a doua fiind similară celei practicate azi în Masoneria Universală. Din faptul că exista un singur jurământ se deduce imediat existenţa unei singure ceremonii cu text iniţiatic ascuns. Din faptul că atingerea Calfei diferea de cea a Maestrului se observă tendinţa către individualizarea gradului 3. Expresia folosită în manuscris, mason word and everything therein contained, arată clar că mason word nu era un simplu cuvânt, ci un conţinut.

Procesele-verbale ale Lojii Haughfoot din 1702 şi 1708 indică o practică absolut similară celei descrise în mss. Edinburgh Register House şi Chetwode Crawley. În schimb, ms. Trinity College din Dublin (1711) conţine următorul fragment, definitoriu pentru apariţia sistemului cu trei grade: The Masters sign is back bone, the word is matchpin. The fellow craftman’s sign is knuckles & sinues ye word Jachquin. The enterprentice’s sign is sinues, the word Boaz or its hollow. Squeeze the Master by ye back bone, put your knee between his & say Matchpin. Squeeze the fellow craftsman in knuckles, & sinues & say Jachquin. Squeeze the enterprentice in sinues, & say boaz or its hollow. (Semnul Maeştrilor este şira spinării, cuvântul este „matchpin”. Semnul Calfei este încheieturi şi tendoane, cuvântul Jachquin. Semnul Ucenicului Înregistrat este tendoane, cuvântul Boaz sau golul lui. Strânge Maestrul pe şira spinării, pune-ţi genunchiul între ale sale şi zii „Matchpin”. Strânge Calfa de încheieturi şi tendoane şi zii Jachquin. Strânge Ucenicul Înregistrat de tendoane şi zii boaz sau golul lui). Aşadar, documentul irlandez nu numai că descrie un sistem cu trei grade ale profesiei, dar dezvăluie practici vechi compatibile cu ceea ce se va dezvolta ulterior în sistemul de grade speculative ale Marii Loji din Londra. Este uimitor că parolele pentru Ucenic Înregistrat şi Calfă sunt aceleaşi cu cele ale actualelor rituri andersoniene, deşi ştim că Desaguliers a schimbat parolele la 1725. Ms. Trinity College din Dublin e dovada unui uz masonic operativ diferit faţă de cel scoţian ori englez; şi e vital să observăm că Modernii aleg tocmai acest uz, de sorginte irlandeză, pentru a-şi construi sistemul lor de trei grade speculative. Probabil de aceea irlandezii se vor simţi îndrituiţi să protesteze după 1738 contra exceselor Modernilor (mai ales contra scoaterii Bibliei din ritual), întemeind mişcarea Antică.

S-a zis că elaborarea unor ritualuri deosebite pentru gradele de breaslă, ceea ce transformă gradele de breaslă în grade masonice speculative, ar fi opera lui Desaguliers, Anderson şi Payne. Procesul, am văzut, nu era contrar tradiţiei operative, ci valorifica anumite iniţiative ale respectivei tradiţii. El a avut două etape: între 1719-1721 s-a constituit sistemul cu două grade, atestat de Constituţia lui Anderson din 1723; iar după 1725 apare gradul trei, care va fi recunoscut oficial de Constituţia lui Anderson din 1738. Ritualurile publicate între 1723-1726 vorbesc despre un unic text cu conţinut ezoteric, de genul unicului ritual asociat lui Mason Word. Unele au fost descoperite printre documentele rămase de la masoni decedaţi şi au fost valorificate prin tipărire de urmaşi cupizi. Astfel, ele descriu cu certitudine practici vechi, poate anterioare lui 1717, dar rămase în uz şi în primii ani după 1717. Privindu-le, înţelegem că, deşi englezii nu aveau Mason Word, foloseau tot un text ritualic unic, adică aveau un grad masonic unic în înţelesul actual, în preajma anului 1717.

Primele ritualuri despre care ştim cu certitudine că sunt practicate de Marea Lojă din Londra sunt cele publicate în 1730 de Samuel Pritchard în celebra lui lucrare demascatoare intitulată Masonry Dissected; being a Universal and Genuine Description of all its Branches, from the Original to the Present Time. As it is delivered in the constituted, regular Lodges, both in City and Country, according to the several Degrees of Admission; giving an impartial account of their regular Proceedings in initiating their New Members in the Whole Three Degrees of Masonry, viz., I.Entered Prentice; II.Fellow Craft; III.Master. To which is added, The Author’s Vindication of Himself, by Samuel Pritchard, Late member of a constituted Lodge (Masoneria disecată; o descriere universală şi adevărată a tuturor ramurilor ei, de la origini până în prezent. Aşa cum se practică în lojile regular constituite, atât în oraş cât şi la ţară, conform diferitelor grade de admitere; oferind o dare de seamă imparţială a procedurilor lor regulare la iniţierea noilor lor membri în toate cele trei grade ale Masoneriei, adică: I. Ucenic Înregistrat; II. Calfă; III. Maestru. La care se adaugă Apărarea autorului făcută de el însuşi, de Samuel Pritchard, fost membru al unei loji [regular] constituite). Ele descriu un sistem cu trei grade complete, dar îl descriu în timpuriul lui, ceea ce este foarte util pentru cercetarea hermeneutică. Vom analiza ritualurile lui Pritchard, puţin mai departe. Deocamdată, să constatăm că textul cel mai consistent, cel care păstrează cele mai multe informaţii din fostul ritual unic, este aferent gradului întâi. Aşa se explică de ce, în Masoneria engleză, ulterior în Masoneria europeană, gradul întâi este gradul de bază, celelalte fiind ridicări în grad. Practica nord-americană, însă, diferă. În SUA, Masoneria a sosit cu gradul de Maestru deja constituit şi cu Loja Maeştrilor activă. Prin urmare, acolo Loja Maeştrilor a devenit loja de bază, celelalte grade constituind coborâri în grad.

Gradele înalte

Prin grad înalt se înţelege orice grad masonic care depăşeşte sistemul de trei al Masoneriei albastre. Este vorba despre inovaţii, uneori, precum vom vedea, fără legătură cu tradiţia masonică originară, care au fost declanşate de „ruptura stuartistă”, adică de înfrângerea lui Iacob (James) al II-lea Stuart în anul 1689, înfrângere urmată de exilul partizanilor săi scoţieni şi irlandezi în Franţa, unde au găsit adăpost şi sprijin şi unde au transplantat Masoneria pe care o practicau în lojile lor militare.

Cronica masonică pune pe seama iezuiţilor din Franţa invenţia primelor grade înalte, cu caracter de ordin ocult cavaleresc cruciat, destinate construcţiei comando-urilor catolice ce ar fi urmat să-i ajute pe iacobiţi la recâştigarea tronului Angliei. În 1737, printr-un celebru discurs rostit la Paris, cavalerul scoţian De Ramsay îi proclamă pe cruciaţi drept părinţi reali ai Francmasoneriei. În loc de a ajuta efortul iezuit, discursul lui generează ipoteza originii templiere a Fraternităţii, care va duce la instalarea în Germania şi în bună parte a Europei a curentului templarist.

Ipoteza inovaţiei iezuite este astăzi contestată de majoritatea istoricilor semnificativi, totuşi ea rămâne greu de trecut cu vederea. A apărut foarte devreme, în 1739, ca doctrină a adversarilor iacobiţilor, numiţi oranişti, după casa de Orania. Unul dintre ei, Rapin de Thoyras, hughenot ca şi Desaguliers, publică lucrarea intitulată Despre apariţia şi dezvoltarea în Paris a unei secte care face acum mare gălăgie. Lucrarea, probabil o replică la discursul lui De Ramsay, îi acuză pe masonii scoţieni exilaţi în Franţa că ar fi transformat Fraternitatea într-o vastă maşinaţiune pentru a obţine partizani şi finanţare pentru cauza stuartistă. Vom găsi această convingere peste tot în sec. al XVIII-lea în Franţa şi Germania, principalele areale masonice din Europa continentală. Prinţul Charles Edward Stuart, numit Tânărul Pretendent, este un personaj aproape mitic al Masoneriei europene continentale, eroul ei întemeietor. De asemenea, este azi unanim admis că legendele câtorva grade înalte conţin anagrame, sugestii, cuvinte specifice care arată limpede partizanatul stuartist. Într-un fel sau altul, numeroase grade înalte, mai ales cele cu caracter templarist, se înscriu în sec. al XVIII-lea în tabăra casei Stuart. Chiar şi adoptarea culorii roşii, folosind simbolismul ei din Biserica romano-catolică, adică devotament până la jertfa supremă, susţine ipoteza unei rădăcini catolice (dacă nu iezuite) a istoriei gradelor înalte.

Cât priveşte discursul din 1737 al lui Andrew Michael, cavaler De Ramsay, toţi istoricii actuali îl consideră manifestul oficial al gradelor înalte. Dubiul constă doar în întrebarea dacă De Ramsay pune el însuşi bazele gradelor înalte, ori dacă dă glas unei operaţiuni aflate deja în derulare.

Coil (op.cit., pp.168-169) face un bun rezumat al discursului şi o bună analiză a efectului său:

„Discursul este o dare de seamă panegirică şi pretins istorică a descendenţei Francmasoneriei din Cruciade, astfel substituind unei provenienţe ce părea spiritului francez de joasă factură arhitecturală şi comercială, o descendenţă glorioasă, pompoasă, cavalerească, militară, romantică şi dramatică. Secretele Francmasoneriei, zice Ramsay, includ cuvintele de trecere ale taberelor militare (nota 1) din Palestina şi ordinul fondat în îndepărtata antichitate (nota 2), unit cu Cavalerii Sf. Ioan din Ierusalim (nota 1), urmând exemplul izraeliţilor la ridicarea celui de-al doilea Templu (nota 3), care, în timp ce „ţineau mistria şi mortarul într-o mână, în cealaltă ţineau spada şi scutul” (nota 3). El zice că lojile au fost întemeiate în întreaga Europă şi în insulele britanice de către regi şi prinţi (nota 1) când s-au întors din Cruciade (nota 1), că James, guvernatorul („Lord Steward”) Scoţiei era Marele Maestru al unei loji din Kilwinning (nota 3) în A.D. 1286 şi că prinţul Edward (Edward I-ul), fiul lui Henric al III-lea, s-a întors cu trupele sale din ultima cruciadă, şi-a aşezat soldaţii în Anglia sub forma unei colonii de fraţi şi s-a declarat el însuşi protector al Ordinului, care şi-a asumat numele de Francmasoni (nota 2), după exemplul strămoşilor lor. A explicat absenţa unor loji în Europa prin constrângerea religioasă din sec. al XVI-lea şi a declarat că Masoneria revine din Marea Britanie în Franţa, care va deveni centrul Ordinului. Celebrele sărbători ale lui Ceres de la Eleusis, ale lui Isis din Egipt, ale Minervei din Atena, ale Uraniei de la fenicieni şi ale Dianei din Sciţia (nota 2) sunt legate de cele ale francmasonilor şi acele Mistere ascund multe vestigii ale străvechii religii a lui Noe (nota 4) şi a Patriarhilor (nota 2).

Notele şi cuvintele cu italice din conspectul făcut mai sus cuvântării lui Ramsay marchează cele trei inovaţii eminente, epocale, împreună cu o temă mai slabă, care n-a avut atât succes. Toate aceste idei caracterizează unul sau mai multe din gradele înalte, deşi destule din acele grade conţin şi alte lucruri noi. Nota 1 marchează tema cavalerească, regală, princiară, cruciată, militară care formează fundamentul gradelor templiere şi ale Prinţului Mason. Nota 2 reprezintă ideea străvechii antichităţi şi a religiei patriarhale combinată cu anticele mistere păgâne pentru a forma Francmasoneria. Nota 3 introduce cel de-al doilea Templu, pentru construcţia căruia a fost nevoie de repatrierea evreilor, de curăţarea dărâmăturilor de către lucrători sau cavaleri-masoni ce ţineau mistria într-o mână, iar sabia şi scutul în cealaltă, operaţie în timpul căreia s-a descoperit o deschizătură în a noua boltă a criptelor, cripte subpământene, unde se afla ascuns şi de unde masonii scoţieni au recuperat secretul profund al Francmasoneriei, cuvântul demult pierdut al Maestrului Mason, Marele şi Sacrul Nume al Divinităţii, Numele Inefabil sau de nepronunţat, a cărei deţinere i-a ridicat pe aceşti masoni Écossais, deobicei din Loja Kilwinning, la o poziţie şi i-a înzestrat cu drepturi deasupra celor ale obişnuiţilor Maeştri Masoni, ba chiar deasupra celor ale Venerabilului lojii. Nota 4 indică numele lui Noe, care a dat semne că a jucat un rol proeminent în folclorul masonic, devreme ce Dr. Anderson l-a introdus în textul Îndatoririi (Charge) I din Constituţiile din 1738, transformându-i pe francmasoni în noachidæ, sau fii ai lui Noe, iar mai multe grade noachite şi-au făcut apariţia.”

Pentru că textul lui Coil face o clasificare a temelor gradelor înalte, trebuie să adăugăm şi clasa rozicruciană, de origine hermetică, dar şi creştină. Cel puţin până în 1865, gradul Cavalerului de Roza-Cruce era gradul creştin al Riturilor Scoţiene; şi nu numai al lor. Ulterior, însă, legenda acestui grad a fost masiv decreştinată şi transformată într-un text de tip hermetic şi alchimic. Totuşi, natura creştină a gradului supravieţuieşte în simbolism, mai ales în imaginea pelicanului ce se sacrifică pentru a-şi hrăni fii.

Anul apariţiei primului grad înalt nu este cunoscut. Autorii anglo-saxoni indică perioada 1738-1740, însă Le Forestier (La Franc-Maçonnerie templière et occultiste aux XVIII^e et XIX^e siècles, Paris-Louvain, 1970) înclină către 1735-1740. Dacă primul grad înalt despre care avem documente, Chevalier de Saint-André du Chardon, a apărut înainte de 1737, atunci ipoteza influenţei iezuite trebuie recuperată. Gradul acesta, care se traduce Cavaler al Sf. Andrei cu Scaietele, este gestat în Franţa şi reprezintă rădăcina clasei Écossais, clasă fundamentală pentru Riturile Scoţiene şi pentru curentul templarist. Se impune o privire asupra lui.

Iată descrierea gradului în Dicţionarul coordonat de Ligou (2006, p.238):

„Dezvoltă într-un sens hermetic legenda Templului lui Solomon. Tabloul reprezintă Templul, Chivotul, masa pâinilor punerii înainte, marea de aramă, turnul Babel, arca lui Noe. Ucenicii şi Calfele nu au voie să depăşească pragul tabernacolului, Maeştrii nu au voie să depăşească Sfânta, doar «adevăraţii Masoni scoţieni» pot intra în Sfânta Sfintelor unde învaţă arta secretă de a transmuta metalele în aur şi de a prepara elixirul vieţii.

Postulantul trebuia să descopere de unul singur semnificaţiile exacte ale gradului, să prepare «dizolvantul universal» şi să comunice Fraţilor rezultatul lucrărilor sale.

Legenda gradului duce principiile Artei Regale până la Templul din Ierusalim (al doilea Templu), unde au fost ascunse de Ezdra. În Evul Mediu, patru Cavaleri Scoţieni le-au descoperit şi, la întoarcere, fură protejaţi de regele Scoţiei, David al II-lea, care le-a acordat titlul de Cavaleri Seculari ai Sf. Andrei, ceea ce îi făcea membri ai Ordinului Scaietelui.

Operaţiile alchimice erau reprezentate alegoric prin ritualul Maestrului şi prin figurile din tabloul Cavalerului. Cele cinci operaţii ale «construcţiei filosofice» corespundeau celor cinci puncte perfecte ale Maeştrilor.”

Harta gradelor masonice

Legenda gradului, care pune hermetismul şi alchimia în lumea celui de-al doilea Templu, se încadrează în nota nr. 3 din enumerarea lui Coil. Este foarte interesantă, însă, imaginea acelor cavaleri scoţieni care, aidoma Templierilor, descoperă secrete în ruinele Templului din Ierusalim. Termenul scoţian avea un fundament etnic, căci e vorba despre patru cavaleri din Scoţia, care se şi întorc în ţara natală. Însă fundamentul etnic se va transforma în stil hermetic; adică, din pricina ştiinţei ascunse dobândite, cuvântul scoţian ajunge în Masoneria roşie echivalentul „adeptului”, iniţiatul suprem, posesorul marilor taine. Astfel ia naştere în gradele înalte clasa Scoţienilor: adepţii cunoscători ai adevărului suprem. Dacă privim peste Canalul Mânecii, vom constata cu surpriză ivirea în Anglia a unor sisteme de grade înalte foarte similare cu clasa Écossais: e vorba despre Royal Order of Scotland şi despre R.S.Y.C.S., sau Rosy Cross, care au structuri organizate începând cu 1741 (după Gould) sau 1743 (după Hughan). Fenomenul acesta ne determină să admitem activitatea unui nucleu iacobit scoţian în Franţa, care creează grade înalte pentru a lansa pe piaţă o Masonerie de interes personal şi cu caracter aristocratic-cavaleresc, Masonerie ce va încerca să-şi subordoneze gradele albastre, pretinzând, precum bine se vede din legenda descrisă anterior, deţinerea unei cunoaşteri ezoterice superioare. Nucleul iacobit s-a extins în Londra, producând structuri masonice şi acolo, însă nereuşind să clatine eşafodajul gradelor albastre. În Franţa, în schimb, el va obţine o preponderenţă galopantă.

În anul 1742, abatele Gabriel Louis Calabre Pérau publică lucrarea de tip exposure intitulată L’Ordre des Franc-Maçons trahi et le secret des Mopses révélé, de unde aflăm despre existenţa uni grad superior, numit scoţian. Era vorba despre Maître Écossais, grad înalt cu caracter administrativ, creat pentru a înfiinţa o clasă de Superiori, numiţi Scoţieni, cărora Marea Lojă a Franţei le conferă în 1755 rolul de a supraveghea lojile, dimpreună cu atribuţii ce le depăşeau pe cele ale Venerabililor. Acest grad înalt are ritualul identic Cavalerului  Sf. Andrei cu Scaietele şi despre el se spune că ar fi fost gradul 4 din sistemul lui De Ramsay (ipotetic creat la 1738).

Documentele scrise edificatoare ne lipsesc aici, ca şi în multe alte perioade ale istoriei Francmasoneriei. Desigur, ne putem ascunde în această situaţie şi putem să ne mulţumim să dăm din umeri. Totuşi, dacă vom pune întrebarea elementară cui prodest?, cui îi foloseşte?, înţelegem imediat că gestarea gradelor înalte în Franţa a fost o acţiune menită să impună superioritatea iacobiţilor asupra structurilor masonice dezvoltate de Marea Lojă din Londra. Ipoteza unor cercetători, printre care şi Coil (op.cit., p.168), potrivit căreia tradiţia cruciată şi hermetică a luat amploare pentru a contracara critica denigratoare a lui Pritchard şi a altora nu-i lipsită de interes, dar are o notă de tragism. Căci ceea ce ironiza Pritchard îi dezvăluia ignoranţa. Astfel, ca să dau un singur exemplu, ritualul Calfei publicat de Pritchard se încheie cu următoarele cuvinte: Ex. Greet you, greet you thrice, heartily well, craving your Name. Resp. Timothy Ridicule. Exam. Welcome, Brother, by the Grace of God. (Examinator. Te salut, te salut de trei ori, din toată inima, rosteşte-ţi numele. Răspuns. Timotei cel ridicol. Examinator. Fii binevenit, Frate, prin harul lui Dumnezeu.) Sintagma Timothy Ridicule a iscat comentarii batjocoritoare din partea lui Samuel Pritchard, pentru că el n-a priceput-o. Era vorba de o încifrare. Timothy e un nume folosit în onomastica engleză doar de protestanţi. Ridicule este traducerea latinescului mæson,onis, nume dat personajelor comice în opera lui Sextus Pompeius Festus (sec. III d.Hr.). Aşadar, prin această încifrare, respondentul transmitea informaţia esenţială că este mason de religie protestantă. Deşi la exterior sintagma pare hilară, conţinutul ei e de importanţă majoră şi presupune un nivel înalt de cultură pentru a fi descifrat.

În fine, să mai notăm situaţia complet aparte a unui grad înalt născut în Anglia, la York, pe nume Royal Arch. Putem admite ca dată a apariţiei sale anul 1741, pe baza lucrării lui Fifield Dassingy, An Impartial Enquiry, publicată la Dublin în 1744. Royal Arch este o inovaţie a mişcării Antice cu scopul de a contracara inovaţiile Modernilor, în special abandonarea Bibliei. El aduce în prim plan Templul din Ierusalim şi Tetragrama, Numele lui Dumnezeu. Motivaţia ivirii acestui grad înalt este clară: el vrea să readucă Masoneria în lumea Templului lui Solomon. Ulterior, expandarea legendei gradului va crea Ritul York.

Fenomenul gradelor înalte a avut succes în istoria Masoneriei speculative, fiind foarte pregnant până în ziua de azi. În sec. al XVIII-lea este chiar exuberant. În curând, mai ales în Europa continentală, apare o pletoră de grade înalte, cu propriile lor ierarhii, numite Rituri.

Aşa cum bine observă Coil (op.cit., p.169), impunerea gradele înalte înseamnă impunerea unei alte mentalităţi masonice, diferită de cea a Masoneriei albastre: Notwithstanding that Freemasonry had no relation to Knighthood or Feudalism, it became Chivalric in part; notwithstanding that it had no connection with Occultism, it became loaded with degrees of that character; and notwithstanding that neither the Grand Lodge of Scotland nor any of its lodges worked, or had anything to do with the origin of Hauts Grades, the name Scots or Scottish was seized upon and applied to the new creations to such extend that the Scots Master, Scottish Knight, and Écossais degrees became leading features of the galaxy. [Cu toate că Francmasoneria nu avea nicio legătură cu Cavalerismul sau Feudalismul, a devenit în parte un ordin cavaleresc; cu toate că nu avea nicio legătură cu ocultismul, s-a umplut de grade cu natură ocultă; şi cu toate că nici Marea lojă a Scoţiei, nici vreuna din lojile aflate în subordinea ei nu lucrau în stilul sau nu aveau nimic de-a face cu originea gradelor înalte, numele de Scoţian a fost însuşit şi aplicat noilor creaţii în aşa măsură încât gradele Maestru Scoţian, Cavaler Scoţian şi Écossais (Scoţian, termen păstrat de Coil cu premeditare în limba franceză originară – n.m.) au ajuns caracteristici de frunte ale galaxiei.]

Totuşi, este de observat că această mentalitate masonică diferită, cu caracter hermetic, sincretic, cavaleresc, va avea succes în toate arealele masonice exterioare Marii Britanii. Motivele sunt complexe şi ţin, uneori, chiar de psihanaliza inconştientului colectiv al unor populaţii. Totuşi, unele vin din inerentul tendinţelor ce au marcat trecerea de la operativ la speculativ. Astfel, în Constituţiile lui Anderson din 1723 (Londra, William Hunter), la pag. 49, de unde încep celebrele Charges (Îndatoriri) citim următoarele: Extracted from the ancient records of Lodges beyond Sea, and of thofe in England, Scotland, and Ireland, for the ufe of Lodges in London [Extrase din documentele vechi ale lojilor de dincolo de mare şi din cele din Anglia, Scoţia, şi Irlanda, pentru folosul Lojilor din Londra]. Sintagma beyond Sea, traducere a lui Outremer, este expresia prin care cruciaţii îşi desemnau provinciile din Orientul Apropiat. Ulterior, după dispariţia statelor cruciate, ea a fost folosită şi în sens etimologic, adică pentru orice teritoriu aflat dincolo de o mare, inclusiv pentru a denumi insulele britanice. Însă utilizarea acelei sintagme în opera lui Anderson indică o terminologie de extracţie cruciată, adică o simpatie (cel puţin) pentru lumea cavalerilor cruciaţi.

IERARHIA

Cuvântul ierarhie este profund legat de sacru; şi anume, de maniera în care sacrul produce ordine şi justifică puterea. El vine din grecescul hierarkhia, „conducere de către un înalt preot”; şi s-a generalizat în Evul Mediu datorită unei celebre lucrări puse pe seama lui Dionisie Areopagitul care trata despre ierarhiile angelice. La începutul sec. al XVII-lea a intrat în uzul laic, cu sensul de astăzi, pentru că şi laicii căutau să-şi întemeieze ordinea şi puterea pe sacralitate.

Oricum, datorită acestei conotaţii etimologice, el este foarte potrivit pentru a descrie treptele ordinii şi ale puterii în societăţi iniţiatice de genul Francmasoneriei, deoarece asemenea societăţi au o relaţie initimă cu sacrul.

În Francmasoneria actuală există o ierarhie a gradelor şi una administrativă, care se află într-o relaţie de dependenţă, în sensul că trebuie atins un anumit grad pentru a participa la ierarhia administrativă. Situaţia aceasta diferă faţă de epoca veche, operativă, unde nu înregistrăm dovezi ale unei atare dependenţe şi unde orice mason, începând cu gradul Ucenicului Înregistrat, putea deveni Venerabil de lojă.

Ierarhia gradelor

Prin ierarhia gradelor innţelegem organizarea vieţii masonice in trepte de perfecţionare, fiecare treaptă fiind izolată prin secret faţă de cele anterioare.

Gradele masonice, aşa cum le cunoaştem azi, sunt inovaţii ori dezvoltări petrecute la scurt timp după anul 1717, anul creării Marii Loji din Londra. Cercetătorii contemporani vorbesc despre două etape în elaborarea gradelor albastre: constituirea sistemului cu două grade (1719-1721) şi constituirea gradului 3 (după 1725). Acest efort organizaţional excepţional este pus pe seama lui George Payne, Jean Theophile Desaguliers şi James Anderson. Ulterior, probabil după 1735, în mediile iacobite exilate în Europa continentală se dezvoltă noi grade, numite grade înalte, care încearcă să preia conducerea gradelor albastre. Încercarea nu reuşeşte în teritoriile anglo-saxone, astfel încât, în Francmasoneria actuală regulară, asistăm la două tipuri de ierarhii ale gradelor. Gradele albastre au propria lor ierarhie (Ucenic, Calfă, Maestru) şi sunt conduse de o Mare Lojă ori un Mare Orient. Gradele înalte îşi dezvoltă sisteme ierarhice aparte, numite Rituri, fiecare cu propriul său organism de conducere. Ierarhia gradelor înalte nu interesează Marea Lojă, în schimb Riturile nu preiau în sistemele lor decât masoni de gradul 3. Conducerea Marii Loji trebuie să fie complet independentă faţă de conducerile Riturilor.

Situaţia Fraternităţii în epoca operativă a fost diversă, înclusiv în mediul britanic. Aici, în Marea Britanie, constatăm existenţa unui singur ritual şi a mai multor grade profesionale, care aveau propriile lor cuvinte şi semne de recunoaştere. În general, predomină sistemul Companionajului (Fellowship), cu doar două grade profesionale, însă apar şi zone cu sistem ternar. E posibil să fi existat un ritual special pentru instalarea Venerabilului, căci acest ritual e descris în Constituţiile lui Anderson de la 1723, iar mai târziu va fi desemnat în mod clar drept landmark al Breslei. Ceea ce fac Payne, Desaguliers şi Anderson este să dezvolte gradele profesionale în grade iniţiatice, alocând fiecărui grad un ritual aparte. Nu era o contrariere a tradiţiei operative, aşa cum s-a crezut la un moment dat, ci o valorificare a tendinţelor sale ezoterice.

Dacă ne luăm după ritualurile publicate de Pritchard, primele pentru toate cele trei grade albastre, constatăm că majoritatea informaţiilor din ritualul unic al operativilor sunt păstrate în textul gradului 1. Textele gradelor 2 şi 3 au secvenţe semnificative în versuri, probabil pentru a uşura memorarea lor. Faptul că ritualul gradului 1 a absorbit cea mai mare parte din ritualul unic şi era cel mai consistent şi cel mai extins explică de ce în Anglia loja Ucenicilor este lojă de bază, uz preluat apoi în întreaga Europă. La gradul 2, pe vremea lui Pritchard (anul 1730), se deschidea Camera de Mijloc şi se revela litera G. Din punct de vedere ezoteric, litera G este simbolul cel mai avansat al Masoneriei albastre. Astfel, gradul 2 conţinea simbolul suprem al vechiului ritual unic; şi, odată cu el, instrucţia ezoterică legată de tradiţia operativă se încheie. Următorul grad, al treilea, adăugat de curând, conţine legenda uciderii lui Hiram, a căutării trupului său, precum şi a căutării cuvântului pierdut. Această legendă, care circula în diverse variante prin fratriile Companionajului european, este categoric o inovaţie faţă de tradiţia operativă. În varianta conservată de Pritchard, ea are elemente ambigue, precum utilizarea de trei ori a cifrei 6; dar şi referiri la Sfânta Sfintelor.

Astfel, se poate afirma că în sistemul zis speculativ al Marii Loji din Londra gradele 1 şi 2 valorificau experienţa ritualului unic din perioada pre-speculativă (sfârşitul epocii operative), iar gradul 3, ivit mai târziu, este o inovaţie. Tocmai acest grad 3 va face o colosală carieră, eclipsând tradiţia operativă şi stimulând efervescenţa gradelor înalte.

Problema gradului 3

Precum am avut ocazia să spun, în perioada operativă, breasla cioplitorilor de piatră din Europa continentală (Steinmetzen) are o structură ternară, cu gradul 3 (meşter) bine individualizat. În teritoriul britanic, în schimb, funcţiona sistemul dual, propriu Fellowship-ului sau Companionajului, unde gradul de meşter sau Maestru denumea conducătorul unei loji şi era, astfel, un grad administrativ. Documente britanice, deja citate, arată însă că Maestrul începuse să se desprindă în grad 3 propriu-zis încă de la finalul perioadei operative, cel puţin în câteva zone. Totuşi Anglia, teritoriul unde s-a petrecut trecerea de la operativ la speculativ, rămâne dominată de sistemul dual. Astfel, nu e de mirare că primul sistem speculativ englez ce depăşeşte ritualul unic va fi tot dual.

Emergenţa gradului 3 speculativ, care s-a petrecut în jurul anului 1725, este, prin urmare, o reală inovaţie faţă de tradiţia operativă engleză. Legenda gradului 3, construită ca o naraţiune, în stilul viitor al gradelor înalte, aduce în prim plan un personaj necunoscut Constituţiilor Gotice: pe Hiram, arhitectul Templului lui Solomon. Hiram este un personaj biblic secundar, pomenit în 2Cronici/2Paralipomena 2;13-14 şi 4;16, precum şi în 1Regi/3Regi 7;13-45, cu grafia numelui diversă, Khiram, Khuram-Abi sau Khuram Abiv. Sf. Ieronim, traducătorul Vulgatei, l-a botezat Hiram, nume sub care va intra în legendele Companionajului european şi, ulterior, în legenda fundamentală a Masoneriei albastre speculative. Am arătat situaţia lui Hiram din textul biblic la capitolul dedicat Bibliei, subcapitolul Francmasoneria şi canonul ebraic. Alegerea lui pentru legenda gradului 3 este o lovitură de geniu, căci combină imaginea ziditorilor Templului lui Solomon cu arhetipul european al jertfei zidirii. În formele ei străvechi, jertfa zidirii presupunea uciderea meşterului pentru ca zidirea lui măreaţă să dăinuie (sufletul meşterului asigura coeziunea construcţiei). Cei care au conceput legenda masonică a uciderii lui Hiram nu vorbesc despre o jertfă ritualică, ci despre un asasinat mârşav, însă scenariul este atât de similar arhetipului, încât îl pune în mişcare, adică dă textului o legitimare sacră. În sensul acesta, al apelului la arhetipul jertfei zidirii, trebuie înţeleasă şi obsesia legendei pentru a sublinia faptul că Hiram e mort, obsesie ce contaminează şi cuvintele sacre ale gradului.

Primele referiri documentare la existenţa gradului 3 speculativ vin din anul 1725. Tot atunci, într-o publicaţie demascatoare, The Whole Institution of Freemasons Opened, se fac referiri la un anume Heirom şi se dă cuvântul sacru în varianta de origine: Magbo and Boe signifies Marrow in the Bone (Magbo şi Boe înseamnă Măduvă în os). Acest cuvânt sacru, sub varianta Moabon, e conservat astăzi în Ritul Francez. La scurt timp după demascarea din 1725, Desaguliers îl va schimba în mult mai cunoscutul Mac Benah (Macbenac, Machbenach), expresie preluată din dialectul arab de la graniţa Siriei cu Iraqul, care înseamnă „fii binevenit în casa mea” şi care a fost tradusă mereu greşit în ritualuri. Astăzi, de pildă, se vehiculează o pretinsă traducere ce accentuează calitatea de mort al lui Hiram cel asasinat.

Precum bine arată Coil (op.cit., p.168), perioada de instalare a legendei gradului 3 în mentalitatea şi ritualul întregii Masonerii albastre a fost de 25 de ani, între 1725-1750. El se impune mult mai repede în uzul Marii Loji din Londra şi e legiferat prin Constituţiile lui Anderson din 1738. Primul ritual complet al gradului ne-a parvenit din anul 1730, prin lucrarea demascatoare a lui Samuel Pritchard.

Textul lui Pritchard, despre care ştim sigur că a fost practicat în Marea Lojă din Londra, este foarte interesant. Gradul avea o lojă aparte, numită Perfect Lodge of Masters şi edificată conform „regulii de trei” – atât simbolismul, cât şi naraţiunea se bazează pe cifra 3. Maestrul vine de la Est şi merge către Vest pentru a căuta that which was lost and is now found (ceea ce s-a pierdut şi este acum găsit), adică the Master-Mason Word (cuvântul Maestrului mason). Cuvântul se pierduse prin moartea lui Hiram, ucis de trei lovituri. Urmează naraţiunea asasinatului: la miezul zilei, trei ruffians (ticăloşi), suppos’d to be three Fellow-Crafts (despre care se presupune că erau trei Calfe), l-au aşteptat pe Hiram înăuntrul Templului, plasaţi strategic în dreptul celor trei intrări. Ei i-au cerut să le dea cuvântul de recunoaştere al Maestrului, dar Hiram a refuzat, iar ei l-au ucis în consecinţă, lovindu-l cu setting maul, setting tool şi setting beadle [transcriere greşită a lui beetle], toţi trei termenii desemnând un ciocan gros de lemn, un mai, cu care se aşezau bine pietrele ori cărămizile în ziduri. Apoi i-au dus trupul la ieşirea de la Vest a Templului şi l-au ascuns sub o movilă de gunoaie până la miezul nopţii. La miezul nopţii l-au îngropat într-o pantă abruptă de deal. Constatându-i lipsa, regele Solomon a trimis 15 Fraţi ca să-l caute. Aceştia au coborât scările Templului şi s-au împărţit de la dreapta la stânga, la distanţă de auzire; şi au căutat vreme de 15 zile. Atunci, aflat pe panta unui deal, unul dintre ei, obosit, s-a prins de un arbust, care a ieşit lesne din pământ. Aşa descoperiră că pământul era afânat şi, săpând, l-au aflat pe Hiram într-un mormânt bine făcut, „6 picioare la Est, 6 la Vest şi 6 perpendicular”, iar acoperământul lui era muşchi verde şi brazdă de iarbă. Văzând asta, au zis: Muscus Domus Dei Gratia, ceea ce se traduce în ritual: „prin mila Domnului, Maestrul nostru are o casă de muşchi”. L-au acoperit apoi cu grijă şi i-au pus la cap o ramură de cassia. După care au mers să-l anunţe pe regele Solomon.

Solomon a poruncit ca trupul lui Hiram să fie luat şi îngropat în Sfânta Sfintelor, iar la înmormântare să fie păzit de 15 Fraţi purtând mănuşi şi şorţuri albe. Trupul a fost ridicat pentru a fi dus prin cele cinci puncte perfecte ale Calfelor (astăzi se numesc „cele cinci puncte perfecte ale Maeştrilor”). „Cassia” a devenit numele de cod al Maeştrilor, iar noul cuvânt al Maestrului este machbenach, tradus aici ca The Builder is smitten (Constructorul/Zidarul e lovit).

Ritualul publicat de Pritchard conţine o naraţiune deja modificată faţă de cea originară, ale cărei urme le mai putem afla astăzi doar în ms. Graham din 1726, în istoria celor trei fii ai lui Noe care merg la mormântul tatălui lor ca să găsească „something about him to lead them to the veritable secret which this famous preacher had”.  Când găsesc trupul, reuşesc să-l ridice prin cele cinci puncte perfecte, iar unul dintre ei exclamă: Here is yet marrow in the bone, ceea ce ne duce la moabon, cuvântul sacru anterior lui mac benah.  

Constatăm din Constituţiile lui Anderson că acesta era preocupat încă din 1723 de figura lui Hiram, meşterul chemat la Templul lui Solomon. La pag. 11 el îl numeşte (redau grafia originală): the moft accomplifh’d Mafon upon Earth (cel mai desăvârşit mason de pe Pământ) şi îi dedică o vastă notă de subsol, unde citează toate textele biblice de interes şi dezbate problema numelui şi a genealogiei. Prin urmare, e logic să deducem că Hiram intrase deja în atenţia liderilor Masoneriei engleze speculative. Totodată, luăm act de faptul că Anderson cunoştea foarte bine istoria biblică a lui Hiram, citând inclusiv versete în ebraică, ceea ce îl elimină de pe lista autorilor potenţiali ai ritualului publicat de Pritchard. Căci autorul acelui ritual era ignorant în materie de iudaism, ori chiar de tradiţie biblică.

Într-adevăr, ideea că Solomon ar fi poruncit îngroparea unui mort în Sfânta Sfintelor e atât de blasfemiatoare faţă de principiile Torei, încât numai cineva care le ignora putea să o emită. În schimb, ea e conformă cu mentalitatea Bisericii primului mileniu, care aşeza moaşte la temelia altarelor. În 1738, Anderson încearcă, de altminteri, să corecteze chestiunea locului unde a fost reîngropat Hiram, scriind: their joy was soon interrupted by the sudden death of their dear Master, Hiram Abiff, whom they decently interr’d in the Lodge near the Temple, according to ancient Usage (bucuria lor a fost curând întreruptă de moartea neaşteptată a scumpului lor Maestru, Hiram Abiff, pe care l-au îngropat corespunzător în Loja de lângă Templu, conform vechilor rânduieli). Astfel, deşi întregul ritual e foarte neutru faţă de creştinism, invocând mai degrabă un mediu hebraizant, este limpede că autorul lui provine dintr-o lume străină faţă de iudaism, însă familiară cu practicile catolice ori anglicane.

Motivul maestrului constructor asasinat de trei colegi de muncă apare în legendele Fellowship-ului european şi se leagă organic de arhetipul jertfei zidirii. Naraţiunea gradului 3, aşa cum o vedem la Pritchard, foloseşte, însă, structuri narative din Eneida lui Virgiliu: trupul lui Hiram este descoperit exact aşa cum Enea a descoperit trupul lui Polydor, asasinat mârşav de regele Traciei. Faptul că la capul mormântului e pusă ca semn o ramură de cassia trimite la relatarea lui Herodot, conform căreia cassia era folosită la îmbălsămarea morţilor. Abia corecturile ulterioare, ce au schimbat semnificativ întinderea şi textul ritualului, vor înlocui cassia cu acacia, plantă tradiţional utilizată de evrei pentru a-şi marca mormintele.

Astfel, putem conchide că autorul ritualului era un bun cunoscător al literaturii greco-latine, dar un naiv în ceea ce priveşte legile şi practicile evreieşti.

Textul lui Pritchard este singurul, din cele pe care le cunosc, ce conţine un indiciu privind traducerea reală a expresiei mac benah. Toată discuţia privind muşchiul şi iarba ce alcătuiesc o casă frumoasă pentru trupul lui Hiram, pecetluită de expresia Muscus Domus, Dei Gratia (Casa e muşchiul, prin bunăvoinţa lui Dumnezeu), indică veritabila traducere a sintagmei mac benah: „fii binevenit în casa mea”. Precum am afirmat deja, sintagma e de origine arabă, iar nu ebraică. Cel care a folosit-o a căutat, probabil, o parolă cât mai exotică şi cât mai greu de priceput, pentru a fi ferită de curiozitatea profană. A avut succes. Astăzi nici măcar masonii nu mai cunosc sensul real al cuvântului de Maestru.

Faptul că ucigaşii lui Hiram sunt trei Calfe ticăloase conţine în substrat o semnificativă rupere morală faţă de ierarhia lumii operative, unde Calfa deţine întâietatea. Deodată, Maestrul se proclamă drept altceva, o jertfă dar şi un apogeu, o realitate ce nu mai datorează nimic trecutului, un „punct şi de la capăt”. În acest sens, adoptarea unui nou cuvânt de Maestru, posibil răspuns dat operativilor din Scoţia ce au păstrat cu înverşunare secretul lui Mason Word, semnifică o nouă legitimare, cu un nou set de valori.

Gradul 3 este gradul victoriei definitive a epocii speculative.

Dar el conţine şi germenii dezvoltării acestei victorii. Fenomenul gradelor înalte, aşa cum îl cunoaştem, porneşte tocmai din legenda gradului 3. Motivul celor 15 Fraţi care caută trupul lui Hiram la porunca regelui Solomon se va dezvolta în clasa înaltă a Aleşilor, motivul intrării în Sfânta Sfintelor se va transforma în clasa înaltă a Scoţienilor (Adepţilor), iar motivul căutării cuvântului pierdut va da naştere gradului Royal Arch, apoi întregului Rit York.

Şi, desigur, Loja Maeştrilor preia conducerea ierarhiei gradelor în Masoneria albastră, până acolo încât smulge Camera de Mijloc din mâinile Calfelor şi o va deschide doar pentru sine.

Ierarhia administrativă

Prin ierarhie administrativă se inţelege existenţa unor funcţii de conducere şi administrare a unei loji ori a unei Mari Loji.

Am avut deja ocazia să arăt, în cap. Loja şi templul, că prin „lojă” se înţelege nu numai încăperea, ci şi colectivitatea umană care activează în acea încăpere. Un asemenea sens dual apare încă din primele manuscrise gotice şi îl găsim chiar în primele ritualuri păstrate. În fiecare ritual există o întrebare de genul „Ce face o lojă justă şi perfectă?”, cu un răspuns ce se referă la numărul de oameni şi, câteodată, la anumite funcţii. Am arătat, în acelaşi capitol, că în vechime era nevoie de cel puţin cinci sau şase masoni. Ulterior, în ritualul lui Pritchard, apare o expresie consacrată până azi: „şapte sau mai mulţi”, cu observaţia că expresia de azi se referă la Maeştri, pe când, la începutul sec. al XVIII-lea, era vorba doar despre Calfe şi Ucenici Înregistraţi. Unele ritualuri, printre care şi al lui Pritchard, conţin referiri exprese la funcţia de Venerabil şi cea de Supraveghetor (Pritchard numeşte chiar doi Supraveghetori).

&In perioada operativă funcţia de Venerabil se numea Master of the Lodge (Maestru al lojii) şi e atestată încă din primul manuscris gotic. Epitetul de Worshipful (Venerabil) s-a adăugat după ivirea gradului 3, când trebuia făcută diferenţa dintre preşedintele lojii şi restul Maeştrilor.

Venerabilul era iniţial aşezat la Orient, iar cei doi Supraveghetori la Occident, marcând parcursul Soarelui pe bolta cerească. Ulterior, aşa cum am arătat (vezi Loja şi templul), în multe Rituri, cei trei s-au aşezat astfel încât să fuzioneze cu luminile fixe, adică unul din Supraveghetori s-a deplasat la Sud. Astfel, sensul dual al lojii se întăreşte, căci conducerea colectivităţii intră în osmoză cu structura clădirii. Venerabilul, deoarece face parte şi din luminile secundare ale lojii, împreună cu Soarele şi Luna, este inclus într-o apartenenţă deopotrivă cosmică, dar şi structurală.

Funcţiile de conducere şi administrare ale lojii s-au dezvoltat în timp, mai ales în perioada speculativă. Câteva dintre ele sunt proprii doar unor Rituri, precum Riturile Scoţiene.

În Constituţiile lui Anderson de la 1723, la Îndatorirea IV (p.52), citim următoarele: No Brother can be a Warden until he has pafs’d the part of a Fellow-Craft; nor a Master until he has acted as a Warden (Niciun Frate nu poate fi Supraveghetor dacă nu a devenit Calfă, nici nu poate fi Venerabil dacă nu a lucrat ca Supraveghetor). Mai târziu, după apariţia gradului 3, cerinţa se va modifica, în sensul că Fraţii trebuiau să fi devenit Maeştri (vezi Constituţiile de la 1738). Astfel, Constituţiile lui Anderson leagă ierarhia administrativă de ierarhia gradelor şi introduce cerinţa parcurgerii treptelor administrative în linie.

La 1723, James Anderson pomenea doar despre Venerabil şi cei doi Supraveghetori. Însă lucrurile evoluează rapid. În 1730, ritualul publicat de Samuel Pritchard indică ivirea a două noi funcţii: Senior Enter’d Prentice (Primul Ucenic Înregistrat), care stătea în Sud; şi Junior Enter’d Prentice (Al Doilea Ucenic Înregistrat), care stătea în Nord. Primul Ucenic Înregistrat avea rolul de a primi instrucţiunile, de a le pune în aplicare şi de a primi Fraţii vizitatori. El va evolua către funcţia de Diacon în riturile andersoniene, ori de Maestru de Ceremonii în cele Scoţiene. Al Doilea Ucenic Înregistrat are rolul de a-i îndepărta pe intruşi şi pe cei ce trag cu urechea. El va evolua către funcţia de Acoperitor. Constatăm, aşadar, că primele funcţii noi ce au creat oficii sunt cele legate de executarea corectă a ceremoniei şi cele legate de pază şi protecţie. Din aceste două rădăcini se vor dezvolta tulpinile majorităţii funcţiilor actuale, în toate Riturile masonice. Singura adăugire semnificativă o putem marca în domeniul carităţii, care produce funcţia de Ospitalier. Funcţii universal răspândite azi, precum Secretarul şi Trezorierul, sunt delegări ale responsabilităţilor Venerabilului.

O menţiune aparte în Riturile andersoniene o merită funcţia de Steward. La origine, în 1721, stewardul avea rolul diaconului din Biserica primară: ajuta la organizarea banchetului anual. În 1723 el era deja egal în rang cu Supraveghetorul, în ce priveşte slujba banchetului, deoarece în Regulamentul General datorat lui George Payne şi revizuit de Anderson se precizează, sub titlul XXIII, că în domeniul respectiv stewarzii au acelaşi drept de vot ca şi cei doi Mari Supraveghetori. În 1738 exista deja un corp de 12 stewarzi, care sunt numiţi Ofiţeri ai Marii Loji. Niciun mason nu putea deveni Mare Ofiţer, cu excepţia funcţiei de Mare Maestru, dacă nu fusese steward. Marea Lojă Modernă din Anglia a constituit o lojă specială, fără număr de ordine, numită Stewards’ Lodge, iar, din 1792, Grand Stewards’ Lodge, pentru a-i strânge laolaltă pe singurii masoni eligibili în funcţii de conducere ale Marii Loji. În 1813, când Anticii s-au unit cu Modernii, creând Marea Lojă Unită a Angliei, stewarzii şi-au conservat bună parte din privilegii, numărul lor crescând la 18. Actualmente, art. 36 din Regulamentul UGLE precizează că Marele Maestru numeşte anual 19 Mari Stewarzi, câte unul desemnat de fiecare din cele 19 Red Apron Lodges (loji cu şorţ roşu). Aceştia devin automat Mari Ofiţeri, dar au îndatoriri costisitoare legate de organizarea banchetului anual (Grand Festival) şi a întrunirilor trimestriale (Quaterly Communication), întâlniri obligatorii ale UGLE (Marea Lojă Unită a Angliei). În Statele Unite ale Americii, în schimb, în Ritul zis York american, stewardul are un simplu rol adjuvant, el pregătind candidaţii înainte de iniţiere ori de spor de salariu. Acolo, funcţia aceasta nu deţine niciun privilegiu legat de eligibilitate.

Riturile Scoţiene au generat funcţia particulară a Oratorului, supraveghetorul şi păstrătorul legii şi tradiţiei masonice. Oratorul reprezintă o altfel de delegare a responsabilităţii Venerabilului: cea privind controlul ritualic. În practica UGLE, o funcţie similară, dar nu identică, este cea de Grand Registrar (Mare Grefier).       

În literatura anglo-saxonă, toate funcţiile de conducere şi administrare ale lojii poartă denumirea generică de Ofiţer. În literatura altor Obedienţe, printre care şi cele din România, ierarhia administrativă se împarte într-o ierarhie superioară, a Demnitarilor; şi una inferioară, a Ofiţerilor.